23 decembrie ... drumul European 81, mai exact autostrada Bucureşti - Piteşti(retur).
Înaintăm curajoşi spre Bucureşti, spre casă după două zile grele. De jur împrejurul nostru se ridică cuprinzând întreaga maşină, ca din senin, parcă inghiţându-ne de vii, o ceaţă deasă şi înecăcioasă. Mă simt parcă într-un joc FPS cu vrăjitori şi magii. Aceeaşi ceaţă care inundă desktop-ul pentru a-ţi crea o stare de nesiguranţă. Acelaşi sentiment mă încerca şi pe mine în acele momente.
Avansând prudent prin "necunoscut" cu ochii scoşi din orbite pentru a încerca a distinge orice corp necunoscut în faţa autoturismului (la 1 metru, nu mai mult), in cale ne apar o data la ceva timp câte două licăriri de speranţă; speranţa că alături de noi mai sunt şi alte suflete rătăcite.
Avariile celorlalţi participanti la "coşmar", urlau disperare, neputinţă, dezorientare. Încet încet se formează bisericuţe de câte 6-7 "suflete" ce se deplasează orbeşte precum un cortegiu funerar condus de un păstor confuz pe ultimul drum.
Din neant apare şi salvarea noastră, îngerul salvator, care ne conduce spre casă; un TIR.
Morala
Nu pierde niciodată speranţa. Cineva sus acolo te priveşte.
2 Comments:
-
- Larisa said...
25 decembrie 2007 la 23:16:) Frumos... Ce senzatie de teama ai reusit sa-mi creezi.. teama si confuzie.. si gata, ma opresc aici..- RÁЇڧ said...
26 decembrie 2007 la 14:25Păcat, eram curios mai departe ce senzaţii ţi-a provocat :P . Oricum, ideea era să încerc mîcar să surprind în cuvinte ce-am simţit eu atunci. Sper să fi reuşit într-o oarecare măsură.